Labirintul minții - Poveste psihologica

Sonia își simțea pașii apăsați pe podeaua rece a unui coridor nesfârșit. Nu își amintea cum ajunsese acolo. Zidurile înalte, acoperite cu oglinzi prăfuite, reflectau o imagine distorsionată a sa. Fiecare reflexie părea să-i șoptească ceva, cuvinte nerostite, gânduri îngropate de mult timp.

Încercă să-și amintească ultima amintire clară. O ceașcă de ceai lăsată pe masă, o fereastră deschisă și apoi… nimic. Înainta cu grijă, atingând pereții netezi, sperând să găsească o ieșire. Dar labirintul părea să se schimbe cu fiecare pas, ca și cum ar fi fost viu.

Un sunet slab o făcu să se oprească. O șoaptă familiară, dar imposibil de recunoscut. Inima îi bătea cu putere în piept.

— De ce fugi? întrebă vocea.

Sonia se întoarse brusc, dar în loc de propria reflexie, în oglinda din fața ei apăru o altă versiune a sa. Părea mai tânără, cu ochii mari, plini de curiozitate, dar cu o privire tristă.

— Nu fug, șopti ea, dar vocea îi era nesigură.

— Atunci de ce nu te oprești?

Sonia rămase nemișcată. Știa răspunsul. Fugea de ea însăși, de amintirile pe care le împinsese într-un colț întunecat al minții sale. De fiecare decizie neînțeleasă, de fiecare alegere care o adusese în acest punct.

Oglinda începu să tremure, iar imaginea din ea se destrămă în frânturi strălucitoare. Zidurile labirintului se cutremurară, iar coridorul se deschise într-un spațiu vast, nesfârșit. În fața ei, se afla o ușă simplă, din lemn vechi.

Era momentul să aleagă: să deschidă acea ușă sau să continue să rătăcească printre umbrele trecutului ei.

O ușă spre adevăr

Sonia inspiră adânc și, cu o ezitare abia perceptibilă, întinse mâna spre mânerul ușii. La atingerea sa, lemnul vibra ușor, ca și cum își așteptase de mult timp vizitatorul. Cu un scârțâit prelung, ușa se deschise și un val de lumină caldă inundă labirintul.

În fața ei se desfășura o cameră circulară, cu pereți tapetați cu pagini vechi, fiecare conținând frânturi de amintiri. Cu fiecare pas, Sonia recunoștea scene din trecutul ei: copilăria petrecută în liniștea unei case de la țară, adolescența plină de frământări, pierderi și regrete îngropate sub zâmbete forțate. Fiecare pagină părea să spună o poveste pe care ea refuzase să o mai asculte.

În mijlocul camerei, un cufăr vechi din lemn stătea deschis, iar înăuntru erau obiecte pe care le uitase: o jucărie de pluș, o scrisoare mototolită, o fotografie îngălbenită cu chipul unui om drag. Lacrimi îi înțepau ochii.

— Acceptă-mă, auzi din nou vocea, de data aceasta mai blândă, mai apropiată.

În centrul camerei, o oglindă rotundă reflecta imaginea unei femei încrezătoare, dar fragilă, cu ochii plini de emoție. Era ea, dar o versiune mai împăcată cu sine. Pentru prima dată, Sonia nu mai simțea nevoia să fugă. În loc să se teamă de propria reflecție, întinse mâna și atinse oglinda. Aceasta nu se mai frânse, ci o îmbrățișă cu o căldură neașteptată.

Labirintul se risipi, pereții se topiră într-un întuneric liniștit. În locul lui, Sonia se trezi în propria cameră, cu lumina dimineții filtrându-se prin perdele. Pe birou, ceașca de ceai era tot acolo, neatinsă. Privind în oglinda reală din fața ei, nu mai vedea umbre, ci doar propria-i față, împăcată cu sine.

Se ridică și deschise fereastra. Aerul proaspăt îi umplu plămânii, iar un sentiment de liniște profundă îi învălui sufletul. Știa acum că labirintul nu fusese doar un vis. Fusese o călătorie în interiorul minții ei, un drum lung spre acceptare. Și, pentru prima dată după mult timp, simțea că se regăsise cu adevărat.