Uneori simt o greutate ciudată,
tăcută. Nu e tristețe, nu e frică. Este mai degrabă vocea tăcută a părților din
mine care nu au fost încă trăite – visuri, dorințe și impulsuri care zac adânc
și așteaptă să fie exprimate. E subtilă, invizibilă pentru alții, dar imposibil
de ignorat pentru mine.
Reflectând
la viața mea îmi dau seama cât de mult m-am lăsat prinsă în rutină, in responsabilități
și in așteptările altora. Rareori m-am întrebat: Este aceasta viața pe care o vreau cu adevărat? Și atunci
apare greutatea aceasta: senzația că o altă viață există în paralel cu cea pe
care o trăiesc, plină de alegerile pe care nu le-am făcut și cuvintele pe care
nu le-am spus.
„Unele părți din noi așteaptă doar permisiunea noastră să fie trăite.”
Recunoașterea
acestei greutăți a fost primul pas. La început a fost inconfortabil. A fost vinovăție,
a fost frustrare și regrete care au ieșit la suprafață. Dar încet am înțeles că
nu e vorba de eșec; e vorba de conștientizare. De a accepta că există fragmente din mine care
tânjesc să fie exprimate.
Atunci
am început să fac pași mici. Gesturi mărunte, dar care imi permiteau să onorez
acele părți tăcute:
·
Acum
scriu liber si fără corecturi, lăsându-mi gândurile și emoțiile să curgă pe
pagină.
·
Mi-am
reluat hobby-urile abandonate: plimbările în natură, lectura și alte activități
care îmi aduc bucurie.
·
Îmi
dau voie să explorez idei noi, hobby-uri vechi și dorințe pe care le-am amânat,
fără să mai caut aprobarea nimănui.
„Fiecare pas mic spre tine însăți ușurează greutatea nevăzută a vieții tale.”
Uneori mă opresc și mă întreb: Ce vis am
amânat azi? Ce parte din
mine a rămas tăcută? Apoi
fac un pas, oricât de mic, spre acea parte din mine care așteaptă să fie trăită.
Uneori, tot ce fac este să scriu câteva rânduri, lăsând gândurile și emoțiile
să curgă liber, Alteori mă aventurez să fac ceva ce m-a speriat până acum, un
mic gest de curaj care mă apropie de mine însămi. Și de fiecare dată, greutatea
se ușurează puțin, este înlocuită de curiozitate, emoție și sentimentul că sunt
mai aproape de mine însămi.
Am
învățat că nu am nevoie de aprobarea
nimănui pentru a-mi trăi viața. Această libertate interioară
transformă greutatea tăcută în energie, in energia de a explora, de a fi
prezentă și de a-mi permite să exist autentic.
·
Viața
nu e despre perfecțiune sau a face totul dintr-o dată; e despre pași mici și
intenționați.
·
Regretele
există doar când ignorăm vocea interioară care ne cheamă să trăim deplin.
·
Tăcerea
nu e gol, e un semnal că am amânat o parte din noi.
„Curajul nu răcnește întotdeauna. Uneori e vocea tăcută la sfârșitul zilei care spune: «Voi încerca din nou mâine.»”
Mini-exerciții
pentru cititor:
·
Petrece o oră pe săptămână cu un hobby sau vis
amânat.
·
Scrie
liber despre ce simți, fără să te judeci.
·
Întreabă-te
zilnic: Ce parte din mine vrea să fie trăită
azi?
·
Reflectă
asupra alegerilor din trecut, eliberează vinovăția și concentrează-te pe ceea
ce poți face acum.
Am
observat că, cu cât onorez mai mult aceste părți tăcute ale mele, cu atât viața
de zi cu zi devine mai vie. Chiar și momentele banale capătă sens pentru că
sunt prezentă și intenționată. Gătitul unei mese simple, plimbarea pe un drum
familiar sau chiar pauza de a respira adânc – aceste gesturi nu sunt mici; ele
îmi reamintesc că aleg să trăiesc conștient.
Chiar
dacă această greutate nu va dispărea niciodată complet, am descoperit că prin mindfulness, reflecție și pași mici de
curaj, poate fi purtată cu blândețe. Ea devine o sursă de energie și
înțelepciune, ghidându-mă spre viața pe care mi-o doresc cu adevărat.
„Viața pe care n-am trăit-o nu se pierde; așteaptă răbdătoare să o revendicăm.”
.jpeg)
