Greutatea tăcută a unei vieți nepotrivite

 

Uneori simt o greutate ciudată, tăcută. Nu e tristețe, nu e frică. Este mai degrabă vocea tăcută a părților din mine care nu au fost încă trăite – visuri, dorințe și impulsuri care zac adânc și așteaptă să fie exprimate. E subtilă, invizibilă pentru alții, dar imposibil de ignorat pentru mine.

Reflectând la viața mea îmi dau seama cât de mult m-am lăsat prinsă în rutină, in responsabilități și in așteptările altora. Rareori m-am întrebat: Este aceasta viața pe care o vreau cu adevărat? Și atunci apare greutatea aceasta: senzația că o altă viață există în paralel cu cea pe care o trăiesc, plină de alegerile pe care nu le-am făcut și cuvintele pe care nu le-am spus.

„Unele părți din noi așteaptă doar permisiunea noastră să fie trăite.”

 

Recunoașterea acestei greutăți a fost primul pas. La început a fost inconfortabil. A fost vinovăție, a fost frustrare și regrete care au ieșit la suprafață. Dar încet am înțeles că nu e vorba de eșec; e vorba de conștientizare. De a accepta că există fragmente din mine care tânjesc să fie exprimate.

Atunci am început să fac pași mici. Gesturi mărunte, dar care imi permiteau să onorez acele părți tăcute:

·       Acum scriu liber si fără corecturi, lăsându-mi gândurile și emoțiile să curgă pe pagină.

·       Mi-am reluat hobby-urile abandonate: plimbările în natură, lectura și alte activități care îmi aduc bucurie.

·       Îmi dau voie să explorez idei noi, hobby-uri vechi și dorințe pe care le-am amânat, fără să mai caut aprobarea nimănui.

„Fiecare pas mic spre tine însăți ușurează greutatea nevăzută a vieții tale.”

Uneori mă opresc și mă întreb: Ce vis am amânat azi? Ce parte din mine a rămas tăcută? Apoi fac un pas, oricât de mic, spre acea parte din mine care așteaptă să fie trăită. Uneori, tot ce fac este să scriu câteva rânduri, lăsând gândurile și emoțiile să curgă liber, Alteori mă aventurez să fac ceva ce m-a speriat până acum, un mic gest de curaj care mă apropie de mine însămi. Și de fiecare dată, greutatea se ușurează puțin, este înlocuită de curiozitate, emoție și sentimentul că sunt mai aproape de mine însămi.

Am învățat că nu am nevoie de aprobarea nimănui pentru a-mi trăi viața. Această libertate interioară transformă greutatea tăcută în energie, in energia de a explora, de a fi prezentă și de a-mi permite să exist autentic.

 

 Reflecții care mă ghidează:

·       Viața nu e despre perfecțiune sau a face totul dintr-o dată; e despre pași mici și intenționați.

·       Regretele există doar când ignorăm vocea interioară care ne cheamă să trăim deplin.

·       Tăcerea nu e gol, e un semnal că am amânat o parte din noi.

„Curajul nu răcnește întotdeauna. Uneori e vocea tăcută la sfârșitul zilei care spune: «Voi încerca din nou mâine.»”

Mini-exerciții pentru cititor:

·       Petrece o oră pe săptămână cu un hobby sau vis amânat.

·       Scrie liber despre ce simți, fără să te judeci.

·       Întreabă-te zilnic: Ce parte din mine vrea să fie trăită azi?

·       Reflectă asupra alegerilor din trecut, eliberează vinovăția și concentrează-te pe ceea ce poți face acum.

Am observat că, cu cât onorez mai mult aceste părți tăcute ale mele, cu atât viața de zi cu zi devine mai vie. Chiar și momentele banale capătă sens pentru că sunt prezentă și intenționată. Gătitul unei mese simple, plimbarea pe un drum familiar sau chiar pauza de a respira adânc – aceste gesturi nu sunt mici; ele îmi reamintesc că aleg să trăiesc conștient.

Chiar dacă această greutate nu va dispărea niciodată complet, am descoperit că prin mindfulness, reflecție și pași mici de curaj, poate fi purtată cu blândețe. Ea devine o sursă de energie și înțelepciune, ghidându-mă spre viața pe care mi-o doresc cu adevărat.

„Viața pe care n-am trăit-o nu se pierde; așteaptă răbdătoare să o revendicăm.”